Cultură Urbană
HarceaPacea a creat proiectul ”InZIDerabilii” și, alături de alți artiști, a pictat la Iași un zid care desparte, în mod nedrept, două cartiere, Dacia și Apărătorii Patriei. Află povestea lui!
Zidurile, ca moduri de a-i ține pe oameni separați unii de ceilalți, sunt încă la modă. Cu toate că unul dintre cele mai cunoscute ziduri din lume, cel al Berlinului, a căzut în urmă cu 30 de ani, marcând sfârșitul regimului comunist în tot blocul estic al Europei, alte ziduri continuă să fie ridicate în toată lumea, unele în sisteme democratice, a căror principală esență, libertatea, e încălcată cu bună știință.
Nici România nu a rămas străină de astfel de practici, Baia Mare și Iași fiind două dintre cele mai cunoscute cazuri în care autoritățile locale au construit ziduri pentru a izola comunitățile sărace de rromi. Însă, în ambele cazuri, societatea civilă a tras semnalul de alarmă și a vorbit despre gravitatea unor astfel de practici. În plus, artiști locali, cu sprijinul altora din țară, au transformat construcțiile din beton în opere de artă când au desenat pe ele imagini cu puternic impact social, care au atras atenția oamenilor, determinându-i să se gândească mai bine la ce anume înseamnă de fapt, la nivel simbolic, un astfel de zid.
La Iași, artistul stradal HarceaPacea a creat proiectul ”InZIDerabilii” ca să atragă atenția asupra zidului construit în 2007 între cartierele Dacia și Apărătorii Patriei, cel din urmă fiind supranumit Dallas. Gândit ca un zid anti-inundații, el a devenit în timp unul al segregării, care îi izolează pe locuitorii din cartierul Apărătorii Patriei, majoritatea de etnie rromă, de restul orașului, la care au cu greu acces.
De ce și-a dat demisia ca să se dedice acestui proiect, cine l-a ajutat să-l ducă la bun sfârșit și ce speră să schimbe în bine prin manifestul lui artistic ne spune chiar HarceaPacea, cu care am vorbit recent despre toate acestea.
Cine ești și când ai început să desenezi?
În viața de zi cu zi sunt un tip de 29 de ani, rezervat, dar creativ, blând, empatic și, deseori, prea modest. Îmi plac obscuritatea, pasiunea și varietatea fenomenelor underground, ale subculturilor și manifestărilor artistice aferente. Desenez de când mă știu, multe amintiri din copilărie gravitează în jurul borcanului cu creioane colorate și a unei foi de hârtie. Cu toate că nu am o pregătire formală în artele frumoase, am absolvit studiile în domeniul arhitecturii și am experimentat de-a lungul anilor mai multe medii de lucru și tehnici, de la ilustrații pe articole vestimentare și tatuaje cu pixul - multe contra cost, în școala generală, origami, design de obiect - până la mobilier, acesorii și instalații.
Cu graffiti-ul am intrat în contact pe la sfârșitul anilor `90, începutul anilor 2000 prin videoclipurile hip-hop ale vremii. Prin 2005, la puțin timp după ce a început fenomenul să se facă prezent și în Iași, am experimentat cu tag-urile, stencil-urile și throw-ups-urile. Mă atrăgea aspectul rebel și subversiv al fenomenului.
Cu timpul, am pierdut interesul pentru graffiti-ul tradițional, de lettering și pentru ideea de a scrie repetitiv același pseudonim. Am vrut ca intervențiile mele să conțină mai mult tâlc, să abordeze tematici mai profunde, nu doar etalarea obsesiv-compulsivă a unui nume, gest pe care, cu timpul, am ajuns să îl văd ca pe o manifestare a egoului, ca o pe o formă a vanității de care deja suntem suprasaturați.
Am vrut ca arta mea să fie mai mult despre privitor decât despre mine, ca artist. Arta a fost mereu pentru mine o modalitate de defulare creativă, de eliberare a frustrărilor clădite pe absurdul perpetuu al construcțiilor sociale, al peisajului politico-econimic, al condiției umane.
Pseudonimul tău e un joc de cuvinte interesant. De ce e un nume care te reprezintă și în ce fel?
Acest pseudonim l-am ales prin 2015 și nu mi-a fost ușor să ajung la el. Mereu am fost atras de jocurile de cuvinte, pe de o parte avem expresia de “harcea parcea”, care face referire la distrugere, la a face fărâme, la haos. Pe de altă parte e “pacea“, în aparentă contradicție, care, pe lângă faptul că se potrivește firii mele mai pacifiste, este și o instigare la rezoluție, înțelegere, toleranță și la echilibru, interior măcar, acolo unde putem controla mecanismul decizional.
Cel din urmă are rolul de a pondera actul destructiv sau, cel puțin, de a-l călăuzi spre o traiectorie pozitivă. Un aparent oximoron care ilustrează, într-un fel, răul necesar, compromisul, paradoxul; chestiuni care trebuie contemplate de dragul creșterii personale/ echilibrului. O sinteză personală a zicalei, “The urge to destroy is also a creative urge” a lui Mikhail Bakunin. Pe lângă faptul că se potrivește tipului meu de temperament, se potrivește fenomenului de artă stradală cu ambivalența sa deja cunoscută: vandalism și artă, distrugere și creație.
Cum ți-a venit ideea proiectului ”InZIDerabilii” și care a fost viziunea ta în ceea ce îl privește?
Fiind născut și crescut în Iași, sunt familiarizat cu situația cartierului și prezența zidului, prin urmare, potențialul și beneficiile unui astfel de proiect nu sunt tocmai noi. Văzusem online inițiative similare de revitalizare ale unor cartiere ”rău famate” prin intermediul artei stradale, peste tot în lume. Am zis că, prin pictarea zidului, care desparte cartierul de restul orașului, cu imagini relevante contextului, pot atrage atenția asupra nedreptății și excluziunii sociale la care sunt supuși locuitorii de acolo, scopul fiind acela de a sensibiliza atât opinia publică, cât și autoritățile cu privire la nedreptățile ascunse în spatele digului.
Cred că adevăratul etalon al civilizației este modul în care o societate se raportează la cei marginalizați, căci căpeteniile o duc bine în orice trib
Pentru cine nu cunoaște Iașiul și cartierul cunoscut drept Dallas, care e situația din acel cartier și de ce a fost pentru tine important să vorbești despre asta?
În documentele oficiale, cartierul se numește Apărătorii Patriei, însă opinia publică îl cunoaște drept Dallas. Este cel mai infam cartier al Iașiului. E un cartier apărut la începutul anilor `90, pe șesul Bahluiului, între acesta și dealul Galata, în partea de sud-vest a orașului, la 2.5km spre vest de faimosul Palas.
Aici mulți oameni și-au construit case improvizate, profitând atât de pasivitatea autorităților, cât și de prețul ieftin al terenului din perioada respectivă. În prezent, se estimează că populația ar ajunge la 5000 de persoane, însă o cifră exactă nu există. Cert este că o pondere semnificativă din acest număr o reprezintă persoanele de etnie rromă.
Singurele utilități de care beneficiază cartierul este energia electrică, câțiva stâlpi de iluminat exterior, patru containere de gunoi insuficiente/impropriu folosite și o bisericuță construită recent. Tot recent a ajuns și apa acolo, dar și acum multe imobile încă nu sunt racordate, mulți cărând apă în bidoane. Gaz și canalizare nu există, iar cei care și-ar permite o fosă septică, servicii de vindanjare și o amărâtă de butelie sunt puțini.
Nu există asfalt, nici locuri de joacă, deși sunt foarte mulți copii. Accesibilitatea dintre oraș și cartier lasă mult de dorit. În dreptul cartierului sunt doar două podețe amărâte, amplasate la ambele capete ale zidului, iar cel mai apropiat pod rutier e la aproape 2km distanță.
Situația am cunoscut-o vizitând un prieten care stătea în Dacia, cartierul de peste zid/râu/dig de Dallas. Plimbându-ne câinii pe splai, vedeam copiii care mergeau dimineața, cu ghiozdanul în spate, pe zidul de peste 2m înălțime, ca pe o potecă, în drum spre școală. Atunci mi-am dat seama că acolo e un altfel de cartier.
Dacă aș sintetiza cum și-ar descrie persoanele de acolo situația lor, într-un singur cuvânt, acela ar fi “amărâtă”. Mai puțin copiii, pentru care, din păcate, situația de acolo este firescul si normalitatea.
Situația e una complexă, asemenea problemei. Medierea ar fi metoda principală. Autoritățile ar trebui să investească în infrastructură pentru a aduce cartierul la un stadiu de minimă decență umană, să oferim șansa unui trai firesc, ca apoi, pe fondul încrederii construite, să se facă un recensământ, să se facă lumină cu privire la statutul juridic al imobilelor, neapărat prin figuri ale autorității în care ei ar avea încredere precum mediatorii sau asistenții sociali.
Apoi ar fi nevoie de investiții în educație, cursuri de încadrare pe piața muncii, gestionarea responsabilă a deșeurilor, asistență pentru persoanele dependente de etnobotanice și alcool, campanii reale de informare cu privire la riscurile abuzului de substanțe. Degeaba arestezi dealerii dacă nu descurajezi consumul. Cât timp e cerere, se vor găsi amărâți să facă și distribuție. Pe urmă, impunerea de măsuri împotriva părinților care nu își trimit copiii la școală. Deci proiecte și angajamente pe termen mediu-lung, la care, e drept, nu excelăm ca nație. Toate acestea sunt responsabilitatea noastră, a celor de pe partea privilegiată a zidului, pentru că la noi e puterea. Cred că adevăratul etalon al civilizației este modul în care o societate se raportează la cei marginalizați, căci căpeteniile o duc bine în orice trib.
Despre zidul care desparte Dallas-ul (Apărătorii Patriei) de restul orașului s-a scris că este un dig anti-inundații, că asta ar fi scopul său. De ce e mai mult decât atât, de ce e el și o barieră între oraș și cartier?
Într-adevăr, zidul a fost realizat în 2007, cu scop de dig anti-inundații, acestea afectând în trecut cartierul. Dar, în același timp, zidul le-a îngreunat oamenilor accesul. Zilnic, aceștia trebuie să urce și să coboare pe pante din pământ și bolovani, înălțimea zidului, fără nicio treaptă, rampă sau balustradă. Lucru extrem de dificil, chiar periculos în unele sezoane, în special pentru persoanele în vârstă, cu căruțul pentru copii sau cu bicicleta. În același timp, el maschează mizeria și problemele în care au fost lăsați acești oameni să se zbată. E ceea ce te întâmpină când intri în cartier. Te izbește, la propriu.
Cum privesc ieșenii acest zid, această separare?
Mulți sunt conștienți de problemele cu care se confruntă Dallas-ul, și din păcate, nu puțini sunt și cei care se bucură de zid, căci nu suntem cea mai tolerantă nație. Cert e că majoritatea aleg să o ignore, pentru că beneficiază de luxul de a-și permite asta.
Dar autoritățile?
Ele sunt o extensie a societății. Ce e drept, un consilier local și profesor la una dintre școlile din vecinătatea cartierului, unde învață mulți dintre copiii din Dallas, s-a implicat în proiect, am organizat împreună un workshop cu o parte din elevii școlii respective, a participat și la dezbaterea pe tema soluțiilor posibile pentru cartier, promițând că va lua atitudine pentru găsirea de soluții în cadrul Consiliului Local.
Am pornit cu ideea că voi picta eu întreaga suprafață, mi-am dat demisia de la job și m-am apucat de treabă
Cum ai creat proiectul InZIDerabilii?
Conceptul îl aveam deja conturat, dar ce nu am avut e know-how-ul necesar scrierii proiectului, depunerii sale spre finanțare și managementul hățișului birocratic. Sunt binecuvântat cu o prietenă care are acest know how, împreună cu care am scris și depus proiectul pe Asociația Culturală Moldavia, asociație în care este membră, la concursul de proiecte culturale organizat de Administrația Fondului Cultural Național, pe secțiunea de intervenție culturală și am luat al treilea punctaj.
Am pornit cu ideea că voi picta eu întreaga suprafață, mi-am dat demisia de la job și m-am apucat de treabă. A durat mult până am primit acordul celor de la Primăria Municipiului Iași, un acord de care, de fapt, nu aveam nevoie, întrucât digul nu se află sub jurisdicția PMI. După mai bine de 30 de zile, am aflat de la PMI că ar trebui să solicităm acordul la Administrația Bazinală de Apă Prut-Bârlad. Aveam două luni și jumătate la dispoziție, de la începutul lui august până la mijlocul lunii octombrie să realizăm cinci spectacole de jonglerii cu foc, două workshop-uri de introducere în artă stradală și implicare civică cu copiii și tinerii din cartier și să pictez 1600mp de zid, pe ambele fețe ale acestuia.
Nu mi-a luat mult să realizez că voi avea nevoie de ajutor în acest demers, pentru a termina întreaga suprafață fără a compromite calitatea estetică a lucrărilor. Am invitat mai mulți prieteni, street artiști, muraliști, grafferi din Iași să abordeze o parte din zid cu o lucrare cu tema ”toleranță/coeziune socială”. O parte a răspuns afirmativ invitației și le-am pus la dispoziție cele necesare pentru a da ce-au avut mai bun.
Robert RO, de care știam doar din online, de exemplu, a venit în Iași la invitația lui Kore, care era deja implicată în pictatul zidului de ceva timp. Acesta a venit cu gândul de a sta o zi în Iași, dar l-am găzduit aproape două săptămâni, timp în care a realizat cinci lucrări, de mari dimensiuni.
Un alt artist care s-a alăturat procesului este doamna Mihaela Neli Pavăl. Ea vede de pe balconul apartamentului o parte din zid și, când a văzut că acesta prinde culoare, a venit și s-a oferit să contribuie cu o lucrare la proiect. Fiecare artist a lucrat în propriul ritm, unii finalizând lucrarea într-o zi, alții în săptămâni. Până la final, mi s-au alăturat artiștii: Robert Ro, Kaps Crew, Kore, Monica Ivan, Bea Hopes, Grafo, Mihaela Neli Pavăl, Goes, Sfer, Snek, Rov, Burok, plus trupele de fire juggling Nomad Flames și Focus Pocus, care au realizat spectacole de jonglerii cu foc pentru comunitatea din Dallas. Oameni minunați cărora le mulțumesc din suflet.
Cum a fost ziua vernisajului?
Vernisajul a fost frumos, puțin stresant pentru mine pentru că am avut de vorbit la microfon în fața unui public destul de numeros, mult mai dificil decât pictatul pe întuneric în cel mai rău famat cartier al Iașiului. Mi-ar fi plăcut să fi avut un curator care să preia această sarcină, dar, în același timp, eu cunoșteam cel mai bine dedesubturile proiectului.
Curiozitatea persoanelor din Dallas am stârnit-o când am montat sonorizarea pentru eveniment, credeau că facem un spectacol cu muzică, multora a trebuit să le explic ce este un vernisaj. Au fost foarte receptivi, cum au fost și cu pictatul zidului, am vorbit despre proiect, am făcut un tur al lucrărilor și al cartierului, apoi am stat împreună la un pahar de vin și am discutat cu toții despre ce s-ar mai putea face, artiști, invitați sau simpli spectatori. Ne-am zâmbit, mulțumit, felicitat și strâns în brațe cu toții, până la finalul zilei.
Ce a însemnat ”InZIDerabilii” pentru comunitățile aflate de-o parte și de alta a zidului?
Mi-e dificil să vorbesc în numele lor. Cert e că ambele comunități au fost receptive, poate cea din Dallas mai mult. Unii m-au cinstit cu câte o cafea, o sticlă de suc, bere sau apă sau cu vorbe bune. Am interacționat mult cu ei, încă dinainte de începerea pictatului. Am vrut să cunosc mai bine cartierul și oamenii, să mă consult cu aceștia, pentru ca mesajele lucrărilor să fie cât mai relevante.
Cea mai puternică schimbare, momentan, rămâne zidul propriu-zis, care arată mai prietenos. Poate au remarcat că se poate face ceva atât timp cât te implici și te zbați pentru acel lucru. Când m-am apucat de pictat si le-am spus că vreau să pictez tot zidul, pe ambele fețe, mulți nu au crezut că voi reuși, însă după câteva luni de muncă titanică, fără nicio zi liberă, am dovedit că se poate. Legat de conștientizarea absurdului și nedreptății pe care acest zid le generează, mulți își dau seama de aceste aspecte, dar le tolerează. Din partea autorităților, am văzut că trimit mai des oameni să salubrizeze zona, dar nu știu dacă să pun asta pe seama proiectului sau pe seama apropierii alegerilor locale.
Cred în graffiti și artă stradală pentru că nu pot fi cenzurate, sunt anonime, accesibile și greu de combătut
De ce crezi în puterea grafitti-ului de a trage semnale de alarmă în societățile de pretutindeni?
Mintea umană este extrem de susceptibilă, iar o bună parte din identitatea noastră personală este modelată de mediul în care ne ducem viața de zi cu zi. Cred în graffiti și artă stradală pentru că nu pot fi cenzurate, sunt anonime, accesibile și greu de combătut. Ele modelează mediul care ne modelează, dincolo de paradigme politice, sociale și economice. Sunt dovezi palpabile că cel puțin un om nu rămâne impasibil, că îi pasă.
Îmi doresc ca oamenii să se respecte mai mult unii pe ceilalți și să conștientizeze că respectul arătat pentru tot ce îi înconjoară este, de fapt, o extensie a respectului de sine
Care este dorința ta, de viitor, pentru locuitorii cartierului Dallas și cum crezi că pot oamenii să facă diferența pentru mai bine?
Pentru locuitorii cartierului îmi doresc un trai decent, similar oricărui alt cartier al Iașiului. Să se informeze cu privire la drepturile și obligațiile lor ca cetățeni și să nu fie reținuți în a-și cere drepturile. Aș vrea să văd dorință de implicare și asumare și înțelepciunea de a promova modele comportamentale demne de urmat de copiii lor. Să fie puțin circumspecți la atenția din partea investitorilor care au în vizor terenurile din cartier. Și, nu în ultimul rând, îmi doresc ca oamenii să se respecte mai mult unii pe ceilalți și să conștientizeze că respectul arătat pentru tot ce îi înconjoară este, de fapt, o extensie a respectului de sine.
