Tehnologia a schimbat regulile jocului în aproape orice domeniu. Iar asta i-a făcut pe oamenii de pretutindeni să regândească felul în care-și fac meseria. Și jurnalismul a fost ”afectat” de era digitală, iar datorită acestui lucru au apărut specialiștii care știu cum să creeze conținut pentru platformele online.
Unul dintre ei este jurnalistul Robin Kwong, Head of Digital Delivery la Financial Times, care, în acest rol, se gândește la moduri inventive de a împacheta faptele obiective în povești creative care să-i determine pe cititori să ofere din timpul lor uneia dintre cele mai longevive publicații din lume, care la începutul lui 2019 a atins un milion de abonați care plătesc pentru conținutul la care au acces.
Ne-am întâlnit cu Robin la a noua ediție a conferinței de jurnalism narativ The Power of Storytelling din București, unde a fost unul dintre speakerii invitați, și am aflat de ce a devenit jurnalist un absolvent de filosofie, cum și-a creat propriile locuri de muncă atunci când sistemul în care era nu se gândise încă la ele și de ce azi avem cele mai multe oportunități să experimentăm noi moduri de-a spune povești care să emoționeze.
Cum ai devenit interesat de jurnalism?
Primul meu job a fost în jurnalism, chiar dacă am studiat filosofia la Universitatea Yale din SUA. După ce am absolvit-o, nu știam exact ce îmi doresc să fac. De obicei, când ai o diplomă în filosofie, fie faci mai multă filosofie, fie devii profesor de filosofie. Sau studiezi și dreptul și devii avocat. Niciuna dintre variante nu m-a atras.
Pentru că sunt din Hong Kong, în fiecare vară mergeam acasă, iar părinții mei, chinezi autentici, îmi spuneau atunci, ”Ne bucurăm să te vedem fiule! Fă-te util! Du-te și ia-ți un job cât timp stai acasă!” (râde) Așa că primul meu loc de muncă a fost la South China Morning Post, care este un ziar în limba engleză din Hong Kong. Pentru că am ținut legătura cu ei, după ce am absolvit, m-au întrebat, ”Știi ce urmează să faci cu viața ta? Te întorci în Hong Kong? Dacă te întorci, avem un program de pregătire pentru absolvenți și ar trebui să te înscrii și tu.”
Și, pentru că nu știam ce job vreau, ce carieră vreau, dar știam că îmi place să scriu și mă atrăgea că programul de pregătire dura doi ani, deci timp de doi ani puteam să fac asta și puteam să-mi dau seama dacă îmi place sau nu, am luat-o pe acest drum. 15 ani mai târziu, iată-mă tot în această profesie!
De la South China Morning Post am plecat la Financial Times (FT) în Hong Kong, tot ca reporter junior, mergeam și scriam despre orice îmi cerea editorul meu. Apoi am avut ocazia să plec în Taiwan și să fiu corespondent pentru Financial Times acolo și am făcut asta câțiva ani.
Eram deja de vreo cinci ani la FT când a apărut ocazia să mă mut la Londra. Mulți colegi din Hong Kong mi-au spus atunci că dacă îmi place să lucrez la FT, ar trebui să încerc să merg la Londra fiindcă acolo e sediul general FT, acolo sunt editorii seniori și dacă am de gând să rămân în companie în continuare, ar fi bine să îi cunosc și să mă cunoască, să mă știe în carne și oase, că nu-s doar un nume în ziarul lor. Așa că m-am mutat la Londra fără să știu prea bine ce vreau să fac. Curând, postul de editor pe tehnologie a devenit disponibil, iar eu scrisesem câte ceva despre tehnologie în Taiwan, așa că am zis că pot să fac asta, am aplicat pentru job, l-am luat și asta a fost.
Ai văzut vreodată vreo legătură directă între filosofie și jurnalism și cum a influențat legătura asta felul în care-ți faci meseria?
La început nu am văzut vreo legătură directă, dar acum, că mă gândesc mai bine, sunt câteva asemănări. Prima ar fi că și-n filosofie, și-n jurnalism dai de lucruri pe care, la început, nu prea le înțelegi (râde). Așa că ai o constantă stare de uimire, ”Ce vor să zică oamenii ăștia aici?” Filosofia m-a învățat că e ok să fii interesat de subiecte mari și grele pe care s-ar putea să nu le înțelegi, dar citind mult, făcând multă cercetare, reușești să pricepi în cele din urmă despre ce e vorba, să-ți faci o idee. Același mod de a vedea lucrurile e valabil și-n jurnalism.
Apoi, în filosofie, mai ales în cea analitică, un aspect important e să știi să formulezi întrebările potrivite. De pildă, dacă un filosof se întreabă ceva anume, ce alte întrebări pot apărea din interogațiile lui? Iar în jurnalism să știi să pui întrebările care contează e unul dintre cele mai importante aspecte, căci așa se construiește un dialog cu semnificație. Filosofia mi-a dat încredere că pot învăța despre lucruri pe care nu le înțeleg prea bine la început și m-a învățat cum să pun întrebări.
Care era potențialul pe care tu-l vedeai în mixul dintre tehnologie și jurnalism?
Am devenit interesat de tehnologie după ce m-am mutat la Londra, în urmă cu aproape șase ani de zile. Viziunea mea despre legătura dintre cele două era super naivă la început. În acel moment, una dintre cele mai importante oportunități la care m-am gândit în legătura cu tehnologia e că spațiul devine infinit. Lucram pentru un ziar și într-un ziar spațiul e finit. Dar, cu introducerea tehnologiei în jurnalism, pentru prima dată, aveam parte de un spațiu infinit, în care puteam avea articole oricât de lungi și oricâte materiale doream, în care puteam pune fotografii care poate în ziar nu ar fi ajuns fiindcă n-ar fi fost suficient loc, în care puteam adăuga grafice și tot așa. Asta m-a făcut să realizez câte posibilități oferă digitalul. În timp, am învățat că, deși spațiul e infinit, atenția oamenilor nu este (râde). Așa că important e să faci ceea ce trebuie să le atragi atenția.
De ce poezia, jocurile, actoria ți s-au părut elemente bune pe care să le introduci în jurnalism?
Fiecare, la momentul său, mi s-a părut o idee bună de încercat. Știu că într-o prezentare, ca cea pe care am avut-o, pare că totul a avut sens din prima și am știut ce fac de la cap la coadă, dar nu e cazul (râde). A fost un proces de explorare, de experimentare, în care am încercat o mulțime de lucruri. Nu știam ce va funcționa și ce nu. La fel cum nu știm dacă ce avem în continuare în minte va funcționa. Dar am fost norocos pentru că structura FT a fost mereu liniară, nu ierarhică, nu am avut șefi care să îmi dicteze ce să fac și cum să fac lucrurile, e orientată către reporter, care are libertatea și spațiul să încerce ceea ce crede de cuviință. Ce contează e să faci treaba bine și să arăți că metodele tale sunt eficiente. Acest start pentru mine a fost posibil, am fost lăsat să fac diverse lucruri. Și mai e ceva: eu am încercat mereu să îmi creez contextele prin care să fiu lăsat să fac anumite lucruri. Înainte de a fi editor pe tehnologie, am fost editor pe proiecte speciale și, ca să am acel job, am scris un memo prin care explicam de ce o astfel de poziție e necesară. Deci, practic, mi-am creat-o singur. Așa că, să fii norocos și-ntr-o organizație care sprijină asemenea idei, și are resursele necesare să le pună în aplicare, și e interesată de ele, poate fi combinația câștigătoare.
Azi, nimeni nu mai știe care e lucrul corect pe care să-l facă, fiecare caută noi soluții, fiecare își construiește propria sa cale, propriile condiții de a exista care să dea încredere și altora să se descurce în acest ”no man’s land”
Erai într-un ”no man’s land” și ai profitat de ocazie...
Într-adevăr, asta s-a întâmplat! Unul dintre aspectele pozitive din această eră a lui ”digital disruption” este că oferă oamenilor posibilitatea de a fi într-un ”no man’s land”. În trecut, când toată lumea citea ziare și societatea era mult mai stabilă, cu un cadru mai bine predefinit, erau poate mai puține oportunități să încerci lucruri noi. Azi, nimeni nu mai știe care e lucrul corect pe care să-l facă, fiecare caută noi soluții, fiecare își construiește propria sa cale, propriile condiții de a exista care să dea încredere și altora să se descurce în acest ”no man’s land”.
Ce mai încerci să oferi azi oamenilor prin jurnalismul pe care îl faci, mai ales ca parte din echipa unui ziar ca FT, care nu te duce neapărat cu gândul la emoții și storytelling?
(Râde) Scopurile jurnalismului nu s-au schimbat prea mult de la începuturile sale până azi. Unul dintre ele în care eu cred foarte mult e că-i ajută pe oameni să ia decizii mai bune despre viața lor și despre cum să navigheze prin această lume. Și mai cred că acest scop va rămâne valabil pentru mult timp de acum înainte.
Doar că lumea nu mai e cum era odată. De aceea, felul în care lumea arată azi a făcut necesară apariția altor instrumente prin care să vorbim despre ea, căci rândurile scrise într-un ziar nu mai sunt suficiente. Aceste instrumente sunt teatrul, poezia, jocurile video. Repet, scopul jurnalismului a rămas același, doar că și-a diversificat instrumentele cu care lucrează.
În ceea ce privește partea emoțională a poveștilor noastre, scopul e să oferim oamenilor un motiv diferit pentru care FT e util în viața lor, de ce ar trebui să îi dea atenție și să îi acorde timp. În mod tradițional, avem un singur răspuns, acela că e un instrument util pentru cei preocupați de economie. Dar mai e un răspuns în afara relevanței ziarului pentru cei interesați de acest subiect: îi poți face pe oameni curioși, implicați și asumați, le poți da perspective diferite prin care să se uite la lume. Jurnalismul e o umbrelă mare, pe care-l poți practica în diferite forme, iar azi, mai mult ca niciodată, să experimentezi nu mai e doar o alternativă, ci e obligatoriu dacă vrei să împlinești obiectivul pe care publicația ta îl are.
Ai vreo rețetă ca publicațiile și instituțiile media să producă un jurnalism mai atrăgător pentru public?
În primul rând, trebuie să ai în vedere măcar câteva dintre valorile de bază ale jurnalismului, să îți verifici informațiile și să îți dorești să oferi publicului adevărul. Apoi, să te gândești pentru cine scrii. Pe urmă, pe lângă fapte, jurnalismul azi trebuie să ofere și empatie, dar să ne și surprindă, încânte și intereseze. Și să ne facă să ne dorim să învățăm, în loc să presupună că ne dorim oricum asta.
După poezie, teatru și jocuri video, ce ți-ar plăcea să mai încerci ca instrument nou în jurnalism, ceva ce încă nu ai încercat?
Posibilitățile sunt nelimitate! Însă ce mă interesează din ce în ce mai mult zilele acestea nu e următorul format pe care-l voi folosi ca să prezint o poveste, ci complementaritatea dintre faptele obiective și storytelling-ul plin de emoție.
Dacă urmărești această complementaritate, partea dificilă e despre cum îi miști pe oameni între aceste două aspecte ale unei povești. Să ne imaginăm că la următoarea poveste folosesc muzică, iar muzica aceea te face să fii interesat, implicat, curios și vrei să petreci mai mult timp pe acest subiect, însă cum facem trecerea către fapte, cum facem design-ul acestei experiențe ca să-ți dea și contextul, și faptele necesare unei povești? Ceea ce am descoperit e că nu te poți duce în niciuna dintre extreme fiindcă oamenii nu mai înțeleg despre ce e vorba în ceea ce faci, care e informația, care e lecția, ce ar trebui să învețe.