Travel
Viața la Cercul polar arctic
Weronika Murray e fotografa competiției 6633 Arctic Ultra, pe care românul Tibi Ușeriu a câștigat-o în ultimii trei ani. Originară din Polonia, Weronika trăiește de 5 ani lângă Cercul polar arctic.
Cum e să trăiești de bunăvoie într-un loc friguros în cea mai mare parte a anului? De ce ai vrea să te muți într-un oraș în care, dacă stai fără mănuși câteva minute, riști să îți degere degetele? Există oameni care și-au dorit dintotdeauna să trăiască diferit, iar Weronika Murray, fost marinar profesionist și actualmente pompier și fotografă, este unul dintre ei.
Pe Weronika am cunoscut-o virtual cu ocazia competiției 6633 Arctic Ultra, prin intermediul fotografiilor pe care le-a făcut în ultimii doi ani, în timpul cursei. Am început apoi s-o urmăresc pentru că avea un stil de-a comunica tonic și amuzant și pentru că, bineînțeles, fotografiile ei îmi plăceau foarte mult și vorbeau despre o lume inaccesibilă mie. În cele din urmă, mi-am dat seama că cel mai bine e s-o rog chiar pe ea să ne spună povestea ei de viață.
Cine ești tu, Weronika?
M-am născut și am crescut în Varșovia, Polonia. Am avut multe job-uri diferite, inclusiv 8 ani ca marinar profesionist. Acum locuiesc în Inuvik și-s fotograf full time. Mi-a plăcut mereu să fac poze, dar mare parte din timp n-am crezut că aș putea trăi din asta. Mă simt norocoasă că pot să fac ce-mi place și să câștig bani din asta.
Gheață pe râul Mackenzie, Inuvik
© Weronika Murray
Când și de ce te-ai mutat în Inuvik, unde e un frig crâncen?
M-am mutat în Inuvik în urmă cu 4 ani și jumătate. Soțul meu e canadian și, după ce am terminat masteratul în Varșovia, am decis să ne mutăm în Canada. Am vrut să locuim într-un loc interesant, mereu am fost firi aventuroase și am vrut un loc unde să putem petrece mult timp în aer liber. Eu am crescut într-un oraș mare și am vrut să încerc alt stil de viață. Iar o viață suburbană în America de Nord nu e pentru mine. Nu pot să-mi imaginez cum e să fie nevoie să conduc mereu ca să ajung unde am nevoie. O prietenă de-a soțului meu e profesoară în Inuvik și ne-a zis lucruri grozave despre acest loc așa că cred că astfel ne-a venit ideea să ne mutăm în zona arctică. Până toamna trecută, Inuvik era la fel de departe precum cea mai îndepărtată zonă nordică din Canada. Cred că ideea de-a locui, pe bune, la capătul drumului asfaltat ne-a surâs amândurora (râde).
Weronika Murray la plimbare pe coastă arctică în toamna lui 2016
© Weronika Murray
Cum te-ai obișnuit într-un loc atât de îndepărtat și friguros?
Deși e un loc îndepărtat și friguros, Inuvik e foarte primitor. E foarte ușor să întâlnești oameni și să-ți faci prieteni aici. Cât despre climă, înveți să te îmbraci în acord cu vremea destul de repede. Prinzi sugestii de la oamenii din jur sau înveți din propriile greșeli. Îmi e dor de verile lungi, dar nu mă deranjează atât de tare frigul, ceea ce n-aș fi spus în urmă cu cinci ani! Iarna aici e foarte frumoasă și nu am parte de vremea mociroloasă și umedă pe care o antipatizam când trăiam în Europa. Nu îmi place nici întunecimea iernii, deși mă bucur când văd soarele. Dacă e ceva ce-mi lipsește, atunci e varietatea de mâncare și produse proaspete. Când merg în sud, cumpăr tone de mâncare pe care n-o găsesc în Inuvik, gen brânză mai ieșită din comun. Nimic nu mă face să mă simt mai mult ca una care trăiește în nord decât să zbor cu tone de mâncare în bagaj (râde).
Un grup de reni în timpul migrației de primăvară în valea Blow River, Yukon
© Weronika Murray
Ce-mi poți spune despre vremea de-a lungul anului și cu ce se ocupă oamenii acolo zi de zi, dar și ca să se distreze?
Mulți oameni în Inuvik lucrează pentru guvern sau pentru organizațiile din First Nations (n.red. indigeni din sudul Canadei și Cercul Arctic). Sunt birouri ale guvernului, o școală mare, o universitate și un spital care deservesc zona Beaufort Delta. Iarna e lungă, începe să ningă în octombrie și primăvara vine târziu, în aprilie/mai. Iarna, oamenii se dau cu snowmobilul, schiază, pescuiesc la copcă sau merg la cabanele pe care le au, împreună cu prietenii și familia. Vara, opțiunile de-a explora sunt mai limitate dacă n-ai o barcă. Destul de mulți oameni au caiac și canoe. De asemenea, un drum perfect pentru plimbări e de-a lungul autostrăzii Dempster și acela e locul meu preferat. Vara e și sezonul pentru grădinărit. Poți închiria o parcelă unde să crești legume. Asta am făcut și eu. Produsele organice sunt foarte scumpe aici și e mereu grozav să poți să ai produse proaspete. Soarele care strălucește 24 de ore în iunie și iulie face ca verdețurile și ierburile să crească în neștire. Indiferent de sezon, se întâmplă multe aici: workshop-uri, nopți cu filme, yoga, clubul de caiac și multe altele.
Ghidul Kylik Kisoun Taylor în Parcul Național Ivvavik, Yukon
© Weronika Murray
Care sunt lucrurile care-ți plac în Inuvik și cu ce nu te-ai obișnuit încă?
Îmi place ritmul domol al vieții, sălbăticia care e la o aruncătură de băț de casa mea și faptul că pot merge oriunde pe jos. Nu există comunitate fără probleme, dar când cineva are nevoie de ajutor, oamenii ajută, au grijă unii de ceilalți. Un lucru cu care nu mă pot obișnui e lumina continuă 24 de ore, primăvara și vara. Mă chinui să dorm în acele luni. E amuzant dacă vrei să stai în jurul unui foc de tabără cu prietenii toată noaptea. Nu și dacă trebuie să mergi a doua zi la muncă (râde).
Toboșari care cântă la finalul unei curse de canoe în Aklavik
© Weronika Murray
Ce ai învățat despre tine datorită unui mediu așa dur?
Mediul dur m-a învățat să găsesc echilibrul între a trage de mine și a avea grijă de mine. Da, cu vremea de aici, trebuie să fii dur, dar trebuie să fii și deștept și să îți dai seama când trebuie să te încălzești, sau să-ți mai pui o pereche de șosete, sau să bei niște apă. Lucrez ca pompier aici de peste patru ani. Uneori stai afară să stingi vreun incendiu câte 8-12 ore la -30 de grade. Fie îți e cald și transpiri abundent, fie îți e frig și ai echipamentul înghețat bocnă. Nu ești niciodată 100% confortabil. Ai nevoie de exercițiu ca să știi când să faci față situației și când să spui că ai nevoie de o pauză. Dacă ai degerături sau faci hipotermie sau ești deshidratat nu ești de nici un ajutor pentru ceilalți, ci devii o povară. Aceeași e situația pentru orice aventură ai afară, în aer liber. În primii ani aici am avut parte de degete înghețate serios de câteva ori în timp ce făceam poze pentru că nu voiam să iau o pauză, îmi era teamă că voi rata poza aceea perfectă. Acum, circulația sângelui în degete e mai proastă și devin reci mai repede. Zilele astea sunt mult mai atentă cu mâinile mele când lucrez, dar e o lecție învățată pe propria piele.
Reni care aleargă la îndemnul păstorului
© Weronika Murray
Când ai început să faci fotografii cu viața din Inuvik și ce imagini te-au făcut să exclami: ”Astea ar fi niște poze frumoase!”
Când m-am mutat aici, eram ca o turistă care poza absolut tot. Era totul atât de diferit față de tot ceea ce cunoscusem, eram fascinate de cultură, de sălbăticie, de atâta spațiu de explorat. Am început un cont de Instagram să împărtășesc poze cu prietenii și familia de acasă și cam așa a început totul. Fotografiile mele au început să atragă atenția și așa am avut câteva job-uri ca asistent de film pentru echipele care aveau treabă la noi în oraș. Prima mea reclama a fost una turistică pentru Teritoriile de Nordvest. Mi-au pus un GoPro pe o cască și mi-au spus să mă plimb cu snowmobilul că voiau imagini cu tundra. Țin minte exact ce am gândit atunci: ”Nu pot să cred că sunt plătită să fac asta.” (râde) Mici job-uri ca acestea combinate cu fotografiile mele care primeau atenție în online și încurajarea de la prueteni și familie mi-au dat curajul să urmăresc job-uri plătite de fotografie. Primul meu mare contract a fost să documentez construcția autostrăzii Inuvik-Tuktoyaktuk pentru guvernul teritorial. A fost momentul în care mi-am dat seama că acesta ar putea fi un job pe bune.
Aurora boreală deasupra autostrăzii Inuvik-Tuktoyaktuk
© Weronika Murray
Care sunt subiectele care-ți atrag cel mai mult atenția când vine vorba de fotografie?
Am început să fac fotografii afară și în natură. Pe drum, atenția mea a trecut de la fugărirea animalelor sălbatice la urmărirea luminii polare și apoi la urmărirea oamenilor și a poveștilor lor. Cred că zona Canadei de Nord e adesea prost reprezentată de două extreme – fie perspectiva turistică (luminile nordice, igloo-uri, câini husky) fie partea întunecată a vieții în comunitățile din nord – violență, dependențe, rate crescute ale suicidului – toate consecințele care apar în urma colonizării. Însă sunt atâtea alte lucruri între cele două extreme care-s rar prezentate, viața de zi cu zi – asta e ce mă interesează pe mine.
Didier Da Costa (Franța) la 6633 Arctic Ultra 2018
© Weronika Murray
Fiindcă vorbeam despre vreme, cum ai început să faci fotografii la 6633 Arctic Ultra și cum s-a văzut competiția prin ochii tăi?
Am vrut să fotografiez un eveniment sportiv. În 2016, în portofoliul meu găseai numai reni, lumini nordice și igloo-uri și am vrut să încerc ceva nou. Așa că i-am scris lui Mike Like, organizatorul competiției, până când mi-a răspuns la email și mi-a spus că pot să vin. Aveam zero experiență cu ultra alergarea înainte să fotografiez la 6633 așa că nu știam la ce să mă aștept. După doi ani în care am fotografiat cursa sunt încă fără cuvinte în fața puterii mentale a tuturor celor care intră în cursă. Condițiile de aici chiar împing limitele oamenilor. E incredibil și impresionant să iei parte la așa ceva.
Ca fotograf, iubesc cursa pentru că pot documenta oamenii în timp e fac ceva grozav cu o priveliște uimitoare în fundal. Uneori devine provocator și pentru mine și de fiecare data când ajung acasă după asta și îmi iau munca la puricat mă gândesc ”Aș fi putut să fac treaba asta diferit/mai bine.” Însă atmosfera de la cursă e cea care mă motivează în mod special să vreau să mă reîntorc. Oamenii acolo sunt grozavi.
Vrei să fii aproape de fotografiile lui Weronika Murray? Urmărește-i proiectele pe site.
